Azi o sa scriu despre WC-uri. Dar nu despre orice wc-uri, ci despre cele din Germania, ca la cat de des m-am tot dus am vazut atat de multe bude, in mai multe orase incat ma simt in stare sa vorbesc despre un asemenea subiect pe larg.
Bun, sa incepem cu un mic preambul la budele din oras, deci in caz de forta majora. Se stie ca incercam foarte mult sa evitam sa ne ducem la o buda oarecare la intamplare. De ce? De experiente negative acumulate de-a lungul anilor. Se stie de asemenea ca nu ne place sa vrem sa ne ducem la buda si sa nu avem unde. Daca totusi ne-am luat inima in dinti, e o decizie care tine de curaj si de urgenta situatiei, trebuie sa fim inarmate cu servetele intime ude, servetele uscate, si gel de maini. Regula nescrisa, (a celor care inca se mai pot tine pe vine) e sa nu te asezi pe nici un colac. Nici daca-l stergi, nici daca-I pui hartie pe deasupra, nici chiar daca are folie din aia de plastic protectoare.
Stiindu-mi meteahna, si anume ca cer des la buda si consum lichide, functionez ca un dispozitiv de localizare si memorare a locurilor unde sunt posibile bude cand fac o plimbare intr-un nou oras, sau chiar in Bucuresti. Stiu cafenelele, restaurantele care au bai ok, la care ma pot duce linistita. Sunt altele pe care le evit, le ocolesc, sau altele in care nu m-as duce decat daca as fi in caz de … fosole cu lapte …
Deci cand plec la o plimbare in oras automat localizez restaurante, eventual tip fast food (pentru ca nu se platesc si sunt multi oameni si nu se prinde nimeni ca tui intri doar pentru buda), sau cafenele. Sunt interesata de locatii unde sa pot bea si o cafea in timp ce fac o pauza de cumparaturi, sau locatii unde doar sa ma duc la .. o scurta pauza. Incerc pe cat posibil sa evit toaletele publice, care sunt de speriat, cam peste tot pe unde am mers.
In nemtia, de la renumitul Munich, pana la mai putin faimosul Stuttgart, trecand prin frumosul Koln, si ajungand in Dusseldorf, am tot vizitat cate bai? Multe. Pentru ca nu am avut deloc optiunea sa ma intorc la hotel doar pentru un shushu, am dat peste bai si toilette, si WC-uri care mai de care. Deh, cand bei Gluewein afara, te cam trece, nu ?
Cu inima in dinti si doza de nebunie la mine m-am avantat prima oara intr-o buda la s-bahn(un fel de tren care intra si subteran). Da, toaleta publica, dar nu mai puteam, ce era sa fac? Am introdus cei 50 de centi, am intrat prin roata facuta de gratii, si m-am avantat in buda. Ia uite, are si stalp unde sa iti pui geanta, sau haina si e la o inaltime respectabila. Interesant. I-a uite e curat, si nu sunt nici macar bucatele de hartie pe jos. Dar e hartie? Da, uimitor … Ies, sapun, din ala de calitate, adica nu din ala botezat cu apa. Apa, la bucata, mecanism controlat, adica din ala pe care apesi, si curge apa. Intr-adevar doar rece.
Si uite asa am intrat si in a doua buda, si in a treia buda, publica. Povestea budei publice cum o stiam eu, s-a dus pe apa Sambetei. Budele astora publice, sunt la fel de curate cum sunt alea din hotel! E absolut uimitor, dar chiar asa e. Ok, nu am gasit decat o singura buda fara bani si aia a fost in Dusseldorf, dar pana si aia era decenta si avea culmea si hartie. Doar apa nu mergea, deloc. In rest, mai in toate wc-urile unde am intrat, in cafenele si puburi si restaurant, sunt unele din cele mai curate bai unde am fost. In mod special m-a impresionat buda din gara, si budele unde trebuia sa platesti, 30, 50 sau chiar 1 euro.
Buda din gara, de asemenea si cea mai scumpa la care am fost, (e aia de un euro) e facuta in principiu din senzori. Ai platit banutul ai intrat, te asteapta pe de o parte un rand de nu stiu cate toalete, si pe de cealalta parte lavoarul cu oglinda. Intri in buda, gasesti si un umeras fixat in perete in asa fel incat sa nu te incomodeze haina de pe tine. La o apreciabila distanta, te poti duce sa stai linistit pe vine, chiar daca aveai un colac rotativ din ala de se spala, dezinfecteaza singur, care se actiona cand intrai pe usa. Cand iesi, nu vezi decat oglinda si un blat negru in mijlocul caruia e scobit un sant, prin care se scurge apa. Te asezi instinctiv unde ar trebui sa fie apa, si de undeva din dedesubtul oglinzii apa curge, vrei sapun, muti iar instinctiv mana putin mai la drepta, curge sapun, totul pe senzori, remember. Te cocosezi sa te uiti dedesubtul oglinzii, si vezi dispozitivele care te-au servit si cu apa si cu sapun. Minunat! Apoi treci mana prin fata aparatului care iti intinde un servet de sters pe maini. Cand iesi, se deschide o mica portita, ca alea de la aeroport. Te duci linistita mai departe te opresti in prima vitrini si faci semn cu mana desupra unui croissant cu butter, in speranta ca o sa apara dincoace de geam.
Si acum revenind la noi, cand ma gandesc ca am o singura buda pe etaj la cel putin 20 de femei, si aia e fara geam … imi vine sa ma duc in gara in nemtia …
Niahahaha! Da, am revenit! Ich bin back, baby! Da, cam atat stiu eu sa spun in limba lor, besides un hotarat yaaaaa, sau un domol naain. Dragii mei, sunt … iremediabil indragostita, mirata, si inca surprinsa placut de Nemtia.
De aia nici nu stiu cu ce sa incep sa povestesc? Sa povestesc a fir de par de la inceput cum Giugiu si-a incuiat cheile in masina la 5 dimineata cand trebuia sa ne duca la aeroport? Sa va povestesc cum m-am imbatat dintr-o cana de vin fiert? Sa va povestesc cate magazine am vazut? Sa povestesc cat de usor de folosit sunt mijloacele lor de transport in comun? Mda, dupa cum se vede sunt cateva subiecte care m-au urmarit in decursul calatoriei mele, asa ca le voi da numele de lait motive. Asadar sa inceapa distractia!
Transportul in comun din Nemtia
Mai precis am calatorit din Munchen, in Stuttgart, in Koln, si in Dusseldorf, apoi back to Munich. Sa ne-ntelegem: una e transportul intre orase, alta e in interiorul lor.
In interiorul fiecarui oras exista un sistem foarte bine pus la puct de S-bahn, U-bahn – metrouri de suprafata si underground, precum si alte nebunii de tramvaie si autobuze. Pe scurt, daca nu exista statie de S-bahn, exista statie de U-bahn, daca nu, exista statie de tram si daca nu, sigur exista statie de bus. Daca nu e nici una, inseamna ca esti pe autoban. Dar in centrul orasului cel mai bine e sa o iei la picior, pentru ca un loc de parcare bun il gasesti oricum departe, iar cu banutii aia poti bea linistit o cafea, sau si mai bine un Gluewein, ca tot e sezonul.
N-am de gand sa explic cat de libere sau de curate sau de cool sunt mijloacele de transport la ei, in comparatie cu cele de la noi. Nu am cum pentru ca nu exista termen de comparatie. Punct. Cine ma contrazice, nu a fost acolo, sau aici nu a mai mers DEMULT cu nici un mijloc de transport in comun.
Dar am de gand sa spun ca:
1. Multitudinea de bilete care ti le ofera masinuta automatica este fascinanta. Te intreba intai daca vrei sa comunici cu ea in germana sau engleza sau alte cateva limbi. Dupa aia iti ofera sansa sa iei bilet pentru o anumita zona, pentru tine si partener, pentru calatorii scurte, pentru calatorii de o zi intreaga zi, pentru calatorii cu bicicleta, pentru calatorii reduse … In fine, treaba devine asa de personaliza, incat daca esti cu bicicleta si cu 2 copii si esti inca student, s-ar putea sa existe un bilet si pentru tine!
Daca esti intr-o statie mai aglomerata, centrala si petreci mai mult timp in fata aparatului de cumparat bilete aka te uiti ca boul la poarta noua, de obicei vine un nene sau o tanti sa te ajute sa cumperi ce vrei. De stiut engleza? Sunt destul de in varsta, dar sunt dornici sa te ajute.
2. Citirea unei harti este de un copil de clasa a 2-a. E si colorata ca sa fie siguri ca pricepi.
In Munich, am luat bilet de 1 zi, pentru 4 zone(veneam de la aeroport) pentru doi – 18 e. Merge pe toate liniile de transport.
Sfat. Incearca sa ai si ceva marunti la tine, masinile merg cu bancnote pana la 20 e, iar unele chiar 10. In rest marunti.
Transportul intre orase, e alta mancare de peste. Se desfasoara la alt nivel. Iti dai seama de asta din momentul in care intri pe site la ei bahn.de si studiezi ofertele pentru zilele si traseul care te intereseaza. Ti se cer toate datele calatoriei iar apoi ti se sugereaza 3 preturi in functie de flexibilitatea pe care o vrei de la biletul respectiv. Asadar, daca il vrei pe cel mai flexibil eventual bani returnabili, il iei pe cel mai scump, daca il alegi pe cel mai ieftin, ar fi bine sa te prezinti exact la ora cand alegi mataluta beletul, ca nu iti da nimeni banutii inapoi si nici nu-l schimbi. Suna cunoscuta ultima parte, huh? Noi am optat pentru cel mai ieftin bilet ca suntem al naibii de punctuali si ne plac programale fixe, ca si nemtilor de altfel. Iata beletul electronic! Pe care ti-l si printezi singurel si e musai sa ii arati si cartea de credit cu care l-ai cumparat.
Dupa ce te-ai uitat pe panoul unde scrie numarul ICE-ului tau, si ai vazut si vagonul tau in ce zona este asezat nu-ti ramane decat sa iei o cafea din locurile special amplasate pe fiecare peron.
Daca n-ai ceasul fixat, nu-i bai ti-l poti fixa dupa cand vine trenul. Esti intampinat de cum ai pus piciorul intr-un ICE de un salut respectuos al doamnei/domnului controlor. Cand iti gasesti locurile cumparate online pentru cei care n-au fost atenti, iti dai seama ca esti recunoscut si de afisajul electronic care confirma ca cele doua locuri sunt rezervate pana la destinatia de pe bilet. Te asezi foarte comfortabil si te miri de cat loc ramane intre tine si scaunul din fata. Intre scaune ai niste sagetute care indica un anumit program. Dar n-ai casti, nu-i nimic, te anunta domnul conductor de tren, ca ti le poti achizitiona de la restaurant bar, care se afla exact in vagonul de langa, unde mai poti manca si un snitzel mit piure la only 5.95, asta bineinteles dupa ce s-a prezentat si ti-a spus cat de bucuros e sa te aiba la el in tren. Pe afisajul electronic din capetele fiecarui vagon vezi care e urmatoarea statie, ceasul si viteza la bord. In buzunarul din fata ai un leaflet care iti spune ce traseu are ICE-ul in care te-ai urcat, statiile pe care acesta le are, si trenurile pe care le poti lua din statiile respective timp de 2 ore din momentul ajungerii acolo, in caz ca ai sau vrei sa gasesti vreo conexiune. Deasemenea iti spune daca e sau nu cineva la WC, in asa fel incat sa nu faci drumul degeaba.
Nu din pacate n-ai usi care se inchid cu tiiiii – tiiiiiiii – tiiiiiiiii – tiiiiiiii, si nici domni care sa fumeze in usa trenului cand acesta se afla in statie. Fumatul pe peron e permis intr-un careu de 2/2 imprejmuit de o linie galbena.
Cu cateva minute inainte ca trenul sa ajunga in statie, acelasi conductor, iti multumeste in caz ca o sa cobori, si iti doreste sa te mai vada si cu alte ocazii si iti multumeste ca l-ai ales pe el, ca mijloc de transport. In acelasi timp tabela electronica de la capetele vagoanelor te intreaba mamos daca n-ai uitat ceva, si iti si arata daca esti retard, ca ai putea sa iti uiti chiar valiza sau umbrela.
Ah am uitat sa mentionez un mic amanunt … 
Scriu dintr-o profunda dezamagire. Dezamagire al carei gust il simt pentru prima oara. Prima oara cand incep sa ma gandesc ca ar trebui sa apreciez mai mult lucrurile sau situatiile pe care mi le ofera viata.
Ti s-a intamplat vreodata sa stai in frig si ploaie la o coada sa cumperi ceva ? Si cand iti vine randul, vanzatoarea sa-ti spuna ca ultimul produs tocmai a fost cumparat ? Ca nu mai are pe stoc ceea ce vrei tu ? Sau sa cumperi un aparat de fotografiat, pe care evident il alegi dintr-o gama variata si mai apoi sa constati ca are un mic defect ? Da, urmeaza telefoane, apoi sa mergi cu aparatul, certificatul de garantie si bonul de casa la magazin sau la vreo reprezentanta, constatarea defectiunii, lasi aparatul la ei, te duci acasa, te suna peste cateva zile…sau saptamani, iti zice ca are un defect din fabricatie, ca o sa-ti schimbe produsul, tu esti dezamagit, parca nici nu-ti mai trebuie aparat dar in final iti zici ca a fost doar o intamplare, ai avut tu nenorocul sa il alegi TOCMAI pe ala.
Well, in general mie nu prea mi s-au intamplat chestii de genul acesta, m-am declarat mai tot timpul o norocoasa, mereu s-au ivit ocazii care exact imi trebuiau, mereu s-au intamplat lucrurile parca asa cum vroiam sa mi se intample, deseori raspunsurile care le asteptam s-au nimerit a fi pe placul meu si favorabile mie. De cele mai multe ori trenul a venit in gara si eu nu a trebuit decat sa ma urc. Eram entuziasmata de faptul ca a venit, nu ma mai gandeam ca nu am asteptat asa mult cum au asteptat altii, ca am luat biletul la reducere ca asa s-a nimerit sa fie atunci, ca am prins loc la geam pentru ca era singurul disponibil. Cum se zice, au venit toate la botul calului si eu am fost pe faza. Au fost si cateva NU-uri, insa de importanta minora care nu m-au afectat prea mult, de aceea le-am uitat si nu le-am luat in considerare.
Sansele care s-au ivit pe parcursul vietii au fost un challenge pentru mine, le-am privit de la inceput neancrezatoare, le-am analizat, le-am studiat, m-am consultat cu oameni patiti si mai experimentati ca mine, pana la urma am zis « de ce nu ? » si am pornit inainte cu hotarare si cu gandul ca nu ma dau batuta, ca trebuie sa reusesc, ca daca vreau, atunci pot. Si am putut !
Poate ca am fost obisnuita ca ceea ce vreau, sa si reusesc, sau am vrut numai ceea ce am stiut ca pot. Nu stiu care varianta este corecta. Poate ca Dumnezeu acolo sus s-a gandit sa-mi dea o lectie, sa vad si sa simt pe pielea mea ca nu tot ceea ce vrei poti sa ai, sau poate a vrut sa ma invete ca trenul vine, dar trebuie sa astepti, sau vine dar nu merge unde vrei tu. Poate a vrut sa-mi arate ca a fi norocos nu e un lucru pe care il are toata lumea si ca trebuie sa constientizez ca e vorba de noroc.
Adevarul este ca de multe ori nici nu am considerat ca o anumita situatie care s-a ivit e noroc, am zis ca asa trebuie sa se intample, ca asa mi se intampla mie si asa poate se intampla la toata lumea. Acum insa imi dau seama ca totusi, am tratat un pic superficial ideea sanselor si noroacelor pe care le-am avut. Acum am realizat ca un noroc vine o singura data si daca nu stii sa profiti la timp, is gone forever ! Acum imi dau seama ca trebuie sa cantaresc mai bine anumite optiuni !
Ce te faci daca dau peste tine doua noroace ? Si trebuie sa alegi doar unul ? Pai fiecare alege pe care crede. Si daca alegerea facuta se dovedeste a fi defapt o nereusita? Iti pare rau dupa primul noroc !
Exista in limbajul universal acea urare “iti doresc mult noroc “… “good luck !”… “bonne chance !”…« viel erfolg ! »… « kali epitihia ! », o urare pe care o adresezi cuiva cand se duce la un examen, la un interviu, are o lansare de carte, prezentare de proiect, ceva, orice care tine de reusita, succes, implinire, realizare ! Poate ca ceea ce se ureaza, acest « noroc » este ceva care sta sub semnul intrebarii deasupra multora dintre noi, pentru ca se presupune ca toti avem vointa, toti avem dorinta, toti stim, toti putem, toti incercam dar depinde de noroc, cum ai noroc, cum iti vine norocul, cat de norocos esti ! Bine, nu sa te duci ca mine la interviu pentru stewardessa stiind ca iti lipsesc 2 cm, aici nu mai e vorba de noroc ! aici e vorba de ambitie prosteasca ! Din partea mea, evident !
Am avut si eu norocul acum un an sa ma duc undeva, sa fac ceva, dar eram incoltita de alte ganduri, aveam un drum lung si greu in fata, aveam pe cineva care imi daduse sperante, aveam sfaturi care imi spuneau ca e bine sa-mi urmez glasul inimii, ca e bine sa fac ceea ce simt, ca e bine sa aleg ce ma face fericita ! Pana la urma nu am ascultat de nimeni si de nimic, am facut asa cum am crezut eu. Si nu a fost o alegere tocmai potrivita, defapt a fost un joc cu un singur rezultat : dezastrul ! Daca stiam de la inceput…daca as fi gandit un pic mai mult…daca nu m-as fi grabit…Acum toate astea nu mai au nici un rost.
Oricum, de azi o sa gandesc ca tot ce mi se intampla este un noroc, faptul ca e un pic de soare afara, inseamna ca am noroc ca nu ploua ! Faptul ca voi iesi cu prietena mea la cafea inseamna ca am noroc ca nu e ocupata ! Faptul ca respir, inseamna ca trebuie sa ma bucur, am noroc ca nu am murit !
Eram complet convinsa ca o anumita situatie s-a terminat, ca s-a sfarsit, ca am pus punct si am luat-o de la capat, ca am tras cu buretele si merg inainte, ca sunt aproape vindecata de ceva care ma framanta, ma rodea, imi sfredelea mintea si inima. Am trecut peste asa zisa perioada de agonie, perioada critica cand inca imi mai era dor, cand inca ma opream si ma gandeam daca oare am luat decizia corecta, daca am luptat indeajuns, daca a mai ramas vreun firicel de ceva, o speranta mica, oricat ar fi ea de mica, de pricajita, de schioapa, ceva de care sa ma agat si sa merg mai departe. Dar se pare ca am cautat in zadar acea speranta, parca eram legata la ochi si orbecaiam in intuneric si totusi in mintea mea nadajduiam sa vad cu ochii mintii, cu lumina ce o rasfrange aura mea si asa sleita de puteri, am cautat si totusi am gasit ! Am fost fericita ca in final nu am gasit nimic! Da, daca as spune ca am gasit ceva, ar trebui sa denumesc acel ceva, insa eu am gasit NIMIC! Oare stie cineva cat este de tragic cand constientizezi ce inseamna nimic? Cand vreme de cativa ani am crezut in ceva, am crezut in ceva care nu mi-a fost spus, nu mi-a fost aratat, a fost pur si simplu perceput cu simturile mele, trecut ca printr-o sita deasa si infipt undeva in adancul inimii mele. Si credeam cu tarie, cu toata fiinta mea ! Si apoi tot eu, in urma altor situatii si intamplari analizate tot de mine, legate cap la cap tot de mine, ajung la concluzia ca …nu e chiar asa cum am crezut prima data, ca defapt la inceput m-am inselat. Si atunci am inceput sa-mi pun intrebari fundamentale, existentiale, legate de fiinta mea.
Am nimicul si consider ca a fost rodul sentimentelor mele, asa cum au fost ele atunci, acum nu mai pot schimba nimic, acum nu mai pot lua nici o decizie ca sa influentez trecutul, ACUM este ACUM. Ce rost are sa analizez ceva ce a fost ? ceva ce s-a intamplat ? ceva ale carei consecinte le resimt acum ? nu sunt Dumnezeu, sunt o creatie a lui Dumnezeu si am multe puteri, mai putin aceea de a schimba trecutul ! Si ca o fiinta inteleapta, nu pot decat sa trag o concluzie, fie ca imi place sau nu, o concluzie din care reiese ca am fost …slaba…vulnerabila…usor influentabila…sunt cuvinte mai usoare, mai acceptabile de eul meu, parca suna mai bine daca zic : nu a fost vina mea, s-a intamplat, forte supranaturale si necunoscute au complotat impotriva destinului si cum ele sunt mai puternice, eu am pierdut. Parca e greu de acceptat sa spun ca am fost proasta…idioata…fara cap…fara minte…nesabuita…dar in final, hai sa accept situatia asa cum era ea, hai sa accept cruda realitate, DA, asa e, am fost proasta, recunosc, am judecat stramb, m-am imbatat de vise, am sperat intr-un final fericit, am crezut ca pot fi o cenusareasa, o alba ca zapada, o frumoasa din padurea adormita, o mica sirena ! De ce doar ele au dreptul la un deznodamant fericit ? Dar mi-am dat seama ca eu sunt EU, si nu pot schimba asta !
A trecut timp, mult timp, mai mult timp decat as fi crezut ca trebuie sa treaca. Sunt lucruri pe care am vrut sa le uit. Sunt alte lucruri pe care m-am fortat sa le uit. Sunt iarasi alte lucruri pe care nu am vrut sa le uit dar totusi le-am uitat. Am lasat totul in voia sortii. Am fost mereu convinsa ca timpul este cel mai bun medicament pentru rezolvarea unei situatii. Mi-a fost greu sa cred. Dar mi-am luat in calcul si varianta asta, oricat de absurda parea ! Timpul! Dar cat ? Cum il cuantific ? In zile ? luni ? ani ? il numar ? de cate ori pe zi imi aduc aminte ? cat de puternic tresar daca aud nume, locuri sau evenimente ce imi aduc aminte ? Am lasat timpul sa-si puna amprenta peste tot, sa patrunda, sa se cufunde, sa se topeasca printre toate situatiile, amintirile, momentele, gandurile, zambetele care au fost si care nu vor mai fi.
Si totusi a trecut. Nu mi-am dat seama cand, cum, dar ce a fost mai greu a trecut. Mai erau momente cand memoria era mai puternica decat credeam, cand amintirile incuiate undeva scapa si dau navala in realitate, cand detaliile revin in minte asa cum iese uleiul la suprafata. Ma prefaceam ca nu le observ, ma prefaceam ca nu ma afecteaza, apoi le acceptam un pic si le alungam repede. Ca apoi sa le las sa ma napadeasca, sa ma cuprinda, sa ma infasoare cu aripi mari si negre in speranta ca se vor plictisi si vor pleca.
Apoi s-a lasat tacearea. Tacere grea. Apasatoare. Tacere impusa. Pe urma acceptata. Nu vroiam. Dar stiam ca e singura iesire. Ma durea. Dar stiam ca asa trebuie sa fie. Daca merg inainte, pierd. Daca merg inainte, o sa ma pierd. Era mult mai grav !
Si cand toate au fost uitate, si cand toate au fost ascunse, si cand toate parca au trecut, e liniste, mi-e bine, parca zambesc si constat ca e zambetul meu, apare o pata neagra, o fisura, un sant, un hau, o gaura neagra a universului ! TU ! Din nou ! Iar ! De unde ? Cum ? Tin minte ca mi-am sters orice urma, orice fir, orice indiciu care sa te duca la mine. Ca un criminal profesionist am planuit totul in asa fel incat tu sa nu mai dai de mine ! sa ma uiti ! sa nu ai de unde sa ma gasesti ! sa-mi abat drumul din drumul tau ! sa ma ascund ! sa dispar de tot !
Si credeam ca ai inteles ! Poate nu ti-a placut, ti-a fost greu sa accepti si poate nu ai dormit nopti de-a randul incercand sa gasesti un raspuns, de ce reactionez altfel si nu asa cum stii tu ca reactionam in trecut, dar pana la urma ai renuntat sa mai cauti si te-ai resemnat ! Dar totusi imi dai un semn. Sa imi spui ce ? sa imi arati ce ? sa imi dovedesti ce ? sa ma intrebi ce ? DE CE ? intreb patetic, si sec, si acru, si obsesiv, si salbatic, si plangand !!! Oare ce rost mai are ? Oare mai avem de lamurit ceva ? Oare a ramas ceva la mine si vrei sa-ti inapoiez ? Oare au ramas idei nespuse ? Oare au ramas cuvinte dure de aruncat unul spre altul ? Le-am evitat din respect pentru tine, pentru mine, pentru noi. Dar se pare ca in mersul normal al omenirii trebuiesc aruncate, dezgropate. Am preferat sa-mi inghit veninul decat sa-l arunc asupra ta. Acum poate ca trebuie sa-mi aduc aminte de toate din nou, sa-mi induc starea de catraneala de care m-am chinuit sa scap, sa-mi trezesc sentimentele moarte ca sa pot sa-ti raspund in vreun fel si sa intelegi ca poate e mai bine sa lasam lucrurile asa.
Si m-ai gasit. Probabil nu ti-a fost greu. Probabil a fost nevoie doar de un telefon. Si ce vrei sa afli acum ? Daca mi-e bine ? Daca am uitat ? Daca te-am uitat? Daca am murit? Sau vrei sa-mi aduci aminte ca existi? Ca nu trebuie sa te uit ? Sau poate vrei numai sa-mi spui « Craciun fericit ! ». As fi preferat sa nu-mi spui nimic.
Unde te duc cu gandul urmatoarele cuvinte: caiet…tabla…creion…banca…teme…lucrari de control…pauza…creta…burete…sunt sigura ca fiecare dintre noi identifica clar perioada din care fac parte aceste cuvinte. Este vorba de anii de scoala, si mult mai probabil anii de liceu care se zice ca sunt cei mai frumosi ani din viata de elev. Imi aduc aminte si acum de banca a doua de pe randul de la mijloc unde ma asezam in fiecare dimineata, de figura serioasa a profei de chimie care intra tot timpul furioasa in clasa si trantea catalogul in asa fel incat sa faca cat mai mult zgomot, de emotiile ce le aveam cand eram la tabla si trebuia sa desenez cu creta o linie in interiorul unui cilindru, linie pe care nu intelegeam cum de trebuie sa o pun inauntru (mda, matematica a fost cosmarul vietii mele din clasa a doua pana in ultimul an de facultate).
Ce sentiment magic ne unea pe toti 32 de copii atunci cand ne hotaram toti sa chiulim de la ultima ora de economie, aveam lucrare de control neanuntata – suna aiurea dar e adevarat ! Ne duceam la alte clase sa intrebam ce a facut profa ? a predat ? a ascultat ? Dupa ce informatia era culeasa de unul dintre noi, acesta venea fuga in clasa sa aduca vestea ca la alte doua clase s-a dat lucrare de control! Venea intrebarea aferenta : ce ne facem ? stam la ora sau plecam toti ? Dupa ce ne consultam intre noi, luam unanim decizia de a ne imbraca si de a pleca pe furis, cate doi, cate trei ca sa nu dea de banuit, dar trebuia ca totul sa se desfasoare cat mai repede deoarece pauza era scurta, doar 10 minute si trebuia sa plecam toti, nici macar unul sa nu ramana, astfel lua toata clasa absente si mustruluiala !
Sau cand toti au fost martori cum Serbanescu a spart tabla ca l-a impins pe Dutescu. Si au venit diriginta, directoarea si alti profesori sa puna intrebari si sa vada ce s-a intamplat si cine este de vina pentru a plati paguba. Cat am mai ras cu totii dupa toate astea ca au fost intrebati toti elevii spre a da detalii, si ce raspunsuri banale veneau la fiecare in minte : ” doamna directoare, sa vedeti, eu eram cu spatele si nu am vazut!” …”eu eram la toaleta, si cand am intrat eu pe usa, tabla era sparta deja!”…”eu copiam tema la matematica!”….”eu ma uitam pe geam!”…”mie mi-a cazut pixul pe jos si tocmai eram sub banca cand s-a intamplat!” motiv pentru care diriginta s-a suparat : ” adica cum, sunteti 30 in clasa, aveti 60 de ochi si nimeni nu vede? foarte bine, atunci ne interesam cat costa tabla, impartim la 32, si fiecare va plati, asta pentru ca data viitoare sa fiti cu ochii in patru! ”. Dupa ce am ramas doar noi, ce am mai inceput sa ne certam, ca de ce sa platim noi ca voi doi v-ati jucat? mai bine va duceti si spuneti ca voi ati spart-o! ” pai o sa ne scada nota la purtare! Acum s-o lasam asa, tot am mintit cu totii, ar fi aiurea sa ne ducem acum sa schimbam versiunea !”
Ce frumos era cand eram intrebata acasa daca a venit teza la mate (ca doar obiectul asta il interesau si pe ai mei) si cu cata nonsalanta minteam ca a zis profa ca le corecteaza la sfarsitul saptamanii urmatoare, desi eu aveam teza in ghiozdan de doua zile, dar trebuia sa mai trag de timp.
Cate palpitatii aveam cu totii cand diriginta ne anunta sedinta cu parintii, sedinta fixata cu o luna inante in asa fel incat toti elevii sa-si informeze parintii si sa-si faca timp sa se prezinte! A doua zi discutam inflacarati despre ce a zis diriga lu’ mama lu’ cutare ca are absente multe…oare o sa-l exmatriculeze? sau doar ii scade nota la purtare? da’ pe Nedelcu de ce a batut-o ma-sa acasa? doar pentru ca a luat nota 6 in teza ? o fi aflat tata lu’ Serbanescu ca fumeaza? Diriga a zis la toti parintii ca nivelul de invatatura al clasei este ridicat, atunci de ce latra profu’ de istorie ca suntem cea mai slaba clasa ?
Ce ne mai bucuram cu toti cand aveam lucrare la ora dirigai si hop-top intra pe usa mama lu’ Chirila care s-a scuzat ca nu s-a prezentat la sedinta cu parintii dar a fost plecata din Bucuresti si ca ar dori si ea sa vada situatia de invatatura a elevei Chirila Camelia ! Wow, ce bine, asa mai trece timpul si o sa ne dea o lucrare mai mica, poate numai teorie, fara probleme si formule ! Si ce mult vorbesc, sper sa sune de pauza mai repede si sa scapam !
Sau cand ne asculta la geografie cate 6 sau 7 elevi si intr-un final spunea la fiecare sa stea jos, fara a spune ce nota a dat la fiecare. Atunci era stiut din capul locului, cel din prima banca avea obligatia sa traga cu ochiul in catalog cand trecea profesorul nota si in pauza, toti cei ascultati se adunau la el la banca spre a afla ce nota a luat fiecare! Vai de el daca le incurca sau zicea ca nu a vazut bine!
Sau faza cu carnetul de note !! Mi-a zis odata diriga sa adun carnetele de note de la toti elevii si sa i le dau in ordine sa treaca notele. Cat a mai plans Nedelcu, tocilara, ca le-am incurcat si astfel notele ei bune au fost trecute in carnet la Serbanescu si notele lui proaste au fost trecute in carnetul ei! Dar cat s-a mai bucurat Serbanescu ca avea si el note bune in carnet!
Cand mai vroiam sa merg in vreo excursie organizata cu clasa si le spuneam alor mei, prima data mi se cerea sa prezint a doua zi carnetul de note. Toate erau bune si frumoase, numai un 5 la matematica parea sa-mi creeze cele mai mari probleme, asa ca, ce poti sa faci cu un 5 ? pai simplu, faci un 8…si pleci in excursie !
Aaa, sau la orele de laborator la merceologie!! Ce idee stupida ni s-a parut la toti cand profa ne-a cerut mostre de materie prima alimentara spre a verifica nivelul de calitate! Adica fiecare elev sa aduca de acasa cate un pic de malai, de faina, de gris, de pesmet (bunaoara produse de panificatie) si sa facem fise de calitate pe fiecare produs. Ce am mai ras cand unii nu intelesesera ce trebuie sa aduca, asa ca fiecare a luat de acasa ce a gasit, boabe de fasole, zahar, un cartof, scortisoara, oua….si ce super a fost in pauza cand unul a aruncat cu o boaba de fasole si apoi toti au inceput sa arunce cu tot ce aveau, a fost o pauza de 10 minute de neuitat! Oricum, ce a pus pe ras toata clasa, a fost raspunsul lui Serbanescu, la intrebarea profei: “Bun, Serbanescu vad ca ai fisa de calitate la sapun, dar unde este mostra, vreau sa vad sapunul!!!” la care Serbanescu: “pai sa vedeti doamna profesoara, sapunul este acasa, ca avem doar unul si daca eu luam sapunul sa il aduc aici, ceilalti din casa nu mai aveau cu ce sa se spele!”
Toate acestea fac parte din farmecul si deliciul vietii de elev, din orice colt al lumii ! Nu le-am uitat, le-am depozitat undeva acolo ca intr-un sertar si cand zilele trecute am fost la supermarket sa caut ceva anume, m-am ratacit printre standuri si am nimerit la rucsace, genti, mape, ghiozdane…mi-am adus aminte ca eu am avut 3 ghiozdane in 12 ani si ca pe vremea mea nu erau asa multe oferte de ghiozdane cum sunt acum.
Si tot de curand am descoperit ceva care imi va rapi placerea de a ma duce si eu la randul meu cand voi fi parinte la sedinta cu parintii. Acum fiecare institutie de invatamant are un site pe care il accesezi de oriunde te-ai afla, doar sa ai un computer. Pe langa multe informatii utile, undeva, dai un click, ti se cere o parola, introduci nr. matricol al elevului care te intereseaza si se deschide o fereastra unde ce apare ? Pai apare catalogul asa cum este el in realitate, cu note, cu absente si cu tot ce este scris intr-un catalog. Deci, peste cativa ani, sedinta cu parintii va disparea cu totul din limbajul scolar, cine stie, poate chiar si carnetul de note nu isi mai are utilitate din moment ce el era ca o scrisoare de la profesor la parinte pentru al instiinta despre situatia copilului sau cum obisnuia sa ni se spuna ca este oglinda elevului.
Asa ca eu, voi fi o mamica la servici, la un birou, cu un computer in fata, si dupa ce imi beau cafeaua deschid computerul, dau un click si vad daca al meu copil a luat vreo nota. Inca nu, stai sa ma uit la orar sa vad ce ora are…a, da, istorie, apoi engleza…ok, atunci o sa ma mai uit peste doua ore sa vad daca a fost ascultat.
Stiu , stiu , cam tarziu scriu si va tin cu sufletul la gura, dar asa am fost si eu tinuta. deci … se pare ca pana la urma mergem impreuna in nemtia, impreuna. M-a cam frustrat faptul ca mi-a comunicat ca: proiectul lui nu va fi termnat la timp si va trebui sa-l predea altcuiva, nu stie cati bani pierde la chestia asta iar eu am fost pusa in tema cu toate aceste aspecte. Acum daca e cineva dintre voi care sa imi spuna cum sa iau asta ca si cum NU ar fi vina mea, pls, deschide-mi mintea, sunt obtuza. Am trecut peste, cu tacere, si l-am intrebat inca o data: “deci vii ?” “Da, dar sa vedem cum fac, ca mai am atatea de facut …” “Si eu, hai ca vb mai incolo cand terminam fiecare ce avem de facut”.
Sper sa nu ne spargem capurile pe acolo, ca nemtii nu stau la discutii, te baga in celula si pe urma vede ce e cu tine. Cu toate ca nici asta n-ar fi chiar naspa, sunt sigura ca nu a vazut nici unul din noi cum arata inchisorile lor … Un prieten din Anglia imi zicea ca acolo daca femeia se zgarie pe fata cu unghiile ei in somn dar declara ca tu(barbat) i-ai facut ceva, esti cam kkt in pantaloni, ca te iau oamenii in evidenta la politie, iti iau amprentele si te tin pana te racoresti. Si n-ai facut nimic!
As vrea sa Mos Nicolae sa vina mai repede sa-mi aduca rabdare. Da, dau toate dulciurile pe cateva picaturi de rabdare. De ce picaturi si nu pastile? Nush, interesant, nu? Picaturile parca sunt mai inofensive:)
Plec cu energie pozitiva la drum, gata sa zambesc cand ma enervez. Gata sa zambesc si cand nu stiu ce sa fac, gata sa ranjesc tot timpul. Voi fi aia care rade tot timpul. Sa vad ce efect o avea, macar asupra mea.
Mi-am luat cel mai putin bagaj din viata mea. Zic putin, pentru ca troliul e acelasi dintotdeauna(il iubesc) dar in rest … Chiar ma sperii: 2 perechi pantaloni, 3 bluze, 2 tricouri, o pereche ciorapi lungi, o fusta, 5 chiloti, 5 sosete probabil o geaca, o pereche de adidasi, si o pereche la cizme la purtator. Esarfa de pus la gat. O sa-mi ajunga pana cand ajung eu in Stuttgart, adica duminica la pranz, la ora 15.45 dupa spusele trenului. Chiar azi mama imi zicea sa o las mai moale cu cumparaturile, ca si asa nu am unde sa dau hainele alea pe care vreau sa le dau. M-am rasculat, eu care cumpar numai de acolo ca SUNT MAI IEFTINE CA AICI si sunt altceva. Aici nu e nici un H&M ! Ea s-a obisnuit cu mine 
dar tot incearca.
In rest, sper sa fiu relaxata si de faptul ca imi voi clati mintea prin intermediul lumii, imaginilor, locurilor.
Sa fiti frumoase si frumosi, ca nu o sa-mi fie dor de voi. Sa aveti un Mos Neculaie plin de dulciuri si periute de dinti. Sa ne vedem sanatoase.
Prima data sa terminam cu povestea masinii.
Va amintiti (daca nu va reamintesc eu) ca am facut-o de … dauna totala, pe 15 august, de Sf Marie, careia ii multumesc si acum ca am numai o zgarietura care mi-a lasat un mic semn pe mana pe care-l vad tot timpul cand ma uit la ceas, asa ca sa-mi aduca aminte ce era sa se intample.
Asadar, dupa indelungi mailuri si convorbiri telefonice cu in inspector dracos de la Generali, mi-au virat banii in contul CEC-ului, unde aveam creditul auto. Cu semnatura mea, cu aprobarea CEC-ului, cu alte emailuri si alte telefoane si aproape ceva amenintari, banii incasati m-au eliberat din titulatura de indatorat. Masina era pe numele meu, dar cesionata CEC-ului pana la terminarea creditului. Banii primiti de la Generali mi-au acoperit tot creditul, asa ca tot schimbul a fost fair and square.
Epava a fost scoasa la licitatie de catre cei de la Generali, pe un pret destul de mare astfel incat sa acopere cat mai mult din valoarea totala a masinii. Deci valoarea totala a fost facuta din banii de pe epava, si a fost in interesul lor sa o vanda cat mai scump, ca sa plateasca ei dupa aia cat mai putin.
M-am inteles destul de bine cu baiatul caruia i-am vandut epava iar azi am si radiat-o. Surpriza zilei a fost ca individul a venit cu masina. Da, cu masina mea, pe rotile ei! Mi-a zis ca a bagat in ea doar vreo 1700 de e pana acum, si mai are niste chestii de reglat. Uite asa se face treaba! Mai baga vreo 2000 maxim in ea si dupa aia, sa vezi tu cu cat o vinde. Ca doar asa se fac banii, nu? Nu stiu, n-am cap pentru afaceri ca daca aveam pana acuma faceam. Eu ma bucur ca nu am pierdut prea mult si ca da, sunt sanatoasa.
Germania.
Am cumparat bilete de avion(din septembrie), am cumparat bilete de tren de la Munich la Stuttgart, de la Stuttgard la Koln, de la Dusseldorf la Munich (pe alea de la Koln la Dusseldorf nu le-am mai luat online pentru ca erau oricum 11 e bucata), am facut rezervari la hoteluri in fiecare locatie (din octombrie). Deci cazarea si transportul major e asigurat.
Tot ce mai ramane de asigurat e faptul ca am si cu cine sa merg …
Credeam ca o sa se sfarseasca pamantul si eu o sa intru in gaura mare care se desprindea sub picioarele mele. Credeam sa o sa simt mirosul mucegaiului si gunoiului in tot ce ating. Credeam ca o sa vina un vultur plesuv si o sa manance din corpul meu cat eu inca mai sunt vie. Credeam ca o sa ma scufund in apa si degeaba o sa tip ca tot bule o sa iasa si nimeni n-o sa ma auda. Credeam ca o sa ma sufoc cu aerul din camera pentru ca in timpul noptii devenea irespirabil. Credeam ca o sa ma innec cu limba umflata de lacrimi. Credeam ca nu o sa mai pot deschide ochii si ei umflati de uitat. Credeam ca mintea o sa-mi joace feste si o sa-mi arate inchipuiri cu …
Dar nu a fost asa. Norii parca m-au auzit si au dat cu ploaie, molcom, sa acopere unde am plans eu. Pasarelele au inceput sa ciripeasca exact la ferestra mea, soarele a iesit de dimineata pe cerul senin comandat de ploaie cu o seara inainte. Linistea nu a fost asurzitoare. Muzica nu a fost balada menita sa ma inmoaie. Telefonul nu a sunat, da. Dar a fost bine. Ca asa nu mi-am auzit vocea decat in cap. Si atunci nu mi-am dat seama daca sun intr-un fel sau altul. Sunam la fel. Vocea mea era clara si neatinsa de nici un gajait. Mancarea … mancarea nu a avut gust, si nici n-am reusit sa-I dau eu … parca papilele mele au plecat cu toatele … Si nici foamea nu a venit … Dar gandurile nu au stat departe … insa de fiecare data cand erau prea aproape mai faceam un pas, si inca unul, si mai prindeam ceva distanta. Uneori ma ajungeau din urma, dar de fiecare data cand deschideam ochii se opreau. Ne jucam de-a “incetul cu incetul se fabrica otetul”, si cand ziceam “o-te-tul” beleam ochii ca ceapa si te vedeam ca te misti! asta e, pe incredere ca te-am vazut si m-ai vazut, te trimiteam inapoi sa te agati de gardul de unde ai pornit …
Dar nu a fost asa rau, ba chiar mai bine. Se pare ca se blocase. Instalasem un program care o data la ceva timp imi dadea blue screen. Cateodata imi dadea si red screen si violet screen si green screen, in fuctie de replicile, comenzile mele dar si de interlocutor zis user. A inceput insa cu regularitate sa imi dea grey screen, grey … dark grey, pana cand a devenit black screen, iar intr-o zi a devenit negru ca smoala amestecat cu taciune jaratec tunete si fulgere. M-am murdarit, speriat, suparat, pe rand …
Trebuia sa stiu sa citesc semnele din timp. Intr-o sapatamana violet, in alta galben si verde, in alta gri gri gri si rosu. Eu nu, ma gandeam ca de fiecare data cand il inchid si cand il deschid, e de ajuns. Nu. El acumula, fara stirea mea, iar programele au ajuns sa se intersecteze, sa isi inlocuiasca spatiul, sa isi fure timpul, sa dea erori de comunicare pana la o fatala eroare. Limbajul nu mai era acelasi … Orice i-as fi spus, era interpretat drept altceva, orice as fi facut, era gresit.
Stiam ca tre’ sa resetez totul, dar nu doar o simpla resetare. O reinstalare? Schimbare de soft? Am dat si softul jos, acum … nu stiu daca softul vechi e chiar compatibil, mai incerc … o data. Incerc sa-l instalez si pe parcurs o sa-mi dau seama daca merge. “Asa ai zis si prima data … si uite unde ai ajuns!” Nu stiu cat de mult ma limiteaza sistemul. “Pai daca nu stii nu te mai baga!” Data trecuta se pare ca l-am supraincarcat cu programe si cu cerinte. “Se pare?! tot nu stii sigur???” I-am dat timp din punctul meu de vedere dar se pare ca nu indeajuns. “Din punctul tau de vedere?” Nu m-am priceput la evaluarea timpului alocat cerintelor mele, nu m-am priceput la citirea erorilor date. “Si acum ce te face sa crezi ca te pricepi?” Taskurile date, desi pe rand, se pare ca erau conflictuale”Iar se pare …”. Programele instalate nu au fost instalate pana la capat, iar lista de exceptii reinnoita nu a fost updatata. “Scuze si iar scuze!”
Trebuia si puteam sa prevad. Culpa. Mea. (Art.19 Cod Penal)
Cum se face ca la inceput eram asa si nu … ca acum? Cum se face ca tu pleci si eu tip la tine pe scara unde pleci? Cum? Cand am ajuns aici ? De unde porneste totul? De ce eu zic ceva si tu interpretezi altcumva? De ce eu interpretez? De ce ne ducem la dracu si nu in dormitor? De ce regresam in loc sa inaintam? De ce lucram separat si nu impreuna? De ce facem pe dos de cum vrem? Asta vrem? Aici vrem sa fim? E bine asa pentru amandoi? Pentru mine nu e, clar. Ce pot face eu? Nu pot face singura. Ce fac eu si ce faci tu si ce se intampla de fapt si de drept cu noi? Plutim in deriva sau asa e cursul lucrurilor? Daca asta e cursul lucrurilor as vrea sa ma dau jos din barca. Stiu, e apa rece, nici nu imi dau seama cat de rece si s-ar putea sa nu ma tina vesta de salvare, dar o sa inot, si mai stiu ca in barca nu prea am sanse sa ies bine din cascada ce urmeaza. Nu o vad clar, nu o aud , dar parca am certitudinea ca e acolo. Parca stiu ca ne apropiem de ea. Daca sar din barca poate e mai bine, poate ma apuc de vreun lemn, de vreo creanga de copac, de vreo buruiana, de ceva. Cu tine in barca nu fac decat sa adun si mai multe si in felul asta barca sa alunece mai repede la vale. Mi-e frica si de apa rece, dar ne repezim cu pasi mari spre cascada. Ma gandesc si la tine, dar si tu vezi ce se intampla. Plus ca mi se pare ca tu astepti sa sar eu ca sa sari apoi si tu. Poate avem mai multe sanse separate decatimpreuna. Nu vad ca stai in barca si ai incerca cumva sa vaslesti invers. Poate doar mai feresti niste bolovani. Nici eu nu cred ca vasleam cu intensitate si constant si sustinut contra. Parca dadeam si ma mai uitam cu coada ochiului si la tine. Sa vad daca chiar vaslesti pe bune, sau doar te prefaci. Mi-era teama sa nu ma apuc sa vaslesc pana obosesc si de abia atunci sa ma uit cum fumai linistit de ceva vreme intr-un colt. Nu mai vreau asta. Been there, took the postcard. Si acum ? Si acum ce? Cu vocea sugrumata de lacrimi, cu ochii incetosati de apa lor, cu pumnii stransi, cu inima batand numai in timpane, si creerul fierband in oala de inalta presiune vreau sa fac ceva. Vreau sa spun ca o sa fac ceva si pe urma sa fac. Vreau sa spun ca .. o sa fac .. si pe urma … Sunt incapabila, nu ma pot misca sa fac, nu ma pot concentra sa spun, nu pot sa fac nimic. De ce nu pot? Nu vreau asta? Ce vreau? Cine vrea asta? Credeam ca vreau, acum nu mai vreau? Ba vreau, dar numai ca nu pot … Lasa…Data viitoare…
