Skip to content

Casa de la tara

Noiembrie 27, 2009

Bunicii mei s-au mutat din Bacau din nou la tara cand eu aveam vreo 7 ani. Cand stateau in oras aveau un apartement in spate la Luceafarul, langa Parcul Trandafirilor. Apartamentul era la demisol iar in fata aveam o gradina cu flori si un gard verde cu plasa in patratele destul de inaltut pe care la vremea aceea trebuia sa-l sar. Era un apartament cu 2 camere, una dadea intr-o parte a strazii si cealalta pe cealalta parte, iar din cea de-a doua camera dadeai intr-o camera mai micuta, pe care noi o numeam nisa. Era nisa, pentru ca nu avea geam iar in ea nu intrai ca intr-o camera cu usa, spatial destinat intrarii fiind inexistent, neavand un perete despartitor.

Obisnuiam sa mergem la tara destul de des chiar cand stateau in oras. Nu stiu cat de des, pentru abia mult mai tarziu m-a lovit notiunea zilelor si saptamanilor. Mergeam la tara, dis de dimineata cu ei de mana, pana la autogara, sau cateodata la ocazie. Nu tin minte mai nimic din zilele alea decat inghesuiala si frica ca pierdem autobuzul. Nu stiu daca ma lovea fericirea cand ajungeam acolo. Bunica imi povestea ca o puneam sa-mi faca de haleala si pe urma ma prefaceam ca adormeam. Ei se duceau acolo cu treaba, sa fim intelesi. Dupa revolutie, au decis ca e mai bine sa isi creasca singuri legumele si fructele sa munceasca in aer liber. Chiar nu stiu cum de au luat decizia asta chiar atunci. Nici bunica nu cred ca mai stie exact, ca da, intre timp ne-a ramas numai ea.

Perioada care a venit a fost pentru mine una reprezentanta. Din punct de vedere al activitatilor desfasurate doar in aer liber, din punct de vedere al persoanelor de care eram inconjurata.

Eram mai tot timpul in aer liber, inconjurata fie de bunici, care nu prea aveau timp sa se uite dupa mine, fie de alti oameni de prin sat care ma intrebau “a cui is?”.  Fie pe balta, fie la animale. Mai aveam si niste copii prin sat cu care ma mai jucam. Una din copilele cu care ma jucam e cea mai longeviva prietena a mea. A fost de asemenea perioada in care am invatat pe rand ce inseamna plictiseala si ce inseamna sa acumulezi frustrari, din cauza ca nu ma lasau sa plec cat de des as fi vrut din perimetrul casei. “Ce esti asa usernica?” Ma mustra bunica. “Ce te tot duci atat pe la oamei pe acasa?” Imi placea de atunci sa plec mai intai, de dragul plecatului si dupa aia sa vad altii ce fac la ei acasa, sa stau un pic, sa campez iar apoi cand eram lamurita si invatam déjà activitatea si treburile lor, sa plec mai departe. In scurt timp am invatat cum ii cheama pe toti vecinii nostrii, de la scoala care era in capatul de sus, la intrarea in sat, pana la coada baltii, Peletuci. Stiam cine, ce face, unde si cand. Nu depundeam  nici un efort pentru toate astea si nu faceam nimic altceva cu informatia decat sa o duc acasa si sa le povestesc la masa de seara bunicilor mei, ce si cum.

Unul din cele mai interesante  nmomente ale zilei era mersul la islaz. Sa o iau pe Virica, vaca noastra, dar mai mult a mea. Vaca care mi-a mancat nervii cand eram mica … Pe la ora 7 se dadea drumul la vaci. Era interesant cum intre cateva sute de vaci reuseam sa o recunosc pe a mea. Nu eram singura in situatia asta. Altii prindeau panglici rosii la vacile lor, sau le atarnau un ditamai clopotul de gat, sa le auda in caz ca intrau prin papusoi(porumb) Dar eu tot timpul am gasit-o pe a mea. De cateva ori am gasit-o acasa in timp ce eu inca o mai cautam. Nu era ca si cum era obligatoriu sa te duci dupa vaca, stia drumul si singura, numai ca sa mai oprea la pascut prin santul cuiva. Dupa ce ajungea acasa, urma partea cu mulsul. Un intreg ritual, executat de tata, ca asa-I zic io lui bunicu’. Intai spala ugerul cu apa calduta, murdar de noroi si crapat de soare, muscat de bondari. Apoi lega coada Viricii, apoi se apuca sa o mulga. Numai ca trebuia sa fie foarte atent si sa tina galeata nu pe jos ci intre picioare, pentru ca din cauza durerii ugerului sau pur si simplu a nervilor, Virica ii dadea cate un picior. Ii dadea un picior rotit, nu lovea fix in spate. Cateodata il mai nimerea si pe tata, dar in principiu nimerea galeata cu lapte. Il tin minte cum se enerva pe vaca si o bolborosea. Cateodata vroia sa o si bata, dar n-avea cum. Eram si eu acolo sa o apar. Ca sa o mai calmez, stateam cu ea cat o mulgea si ii dadeam de mancare. Imi placea sa o fac sa isi intinda limba ca sa-mi ia porumbul din mana. De prima data cand am vazut o limba de vaca cum arata am rams profund impresionata. Am studiat limba mai departe si am aflat ca are un fel de dinti si pe cerul gurii. De aia poate sa manance si ce e tare, ca porumbul uscat. Tot asa am invatat si expresia mananci ca o vaca. Cand am scapat vaca mea in lucerna verde, si noroc ca am gasit-o la timp , ca de obicei ele mananca pana cand nu mai pot, si lucerna verde parese le face rau, ca se umfla si nu neapart mor, dar nu le e bine.

Inafara de vaci, mai aveam si oi, dar cu ele nu prea eram mult timp in contact pentru ca erau la stana. Iarna ce ne mai imprieteneam, si primavera ma jucam cu mieluseii care pe urma ii regaseam in mancare. Pentru un oarecare motiv nu prea mancam carne de oaie sau miel. Nu din mila, ci pur si simplu nu ma atragea. Mai aveam si porci. Ce draguti sunt purceii cand sunt mici. Chiar nu inteleg de ce numai cainii si pisicile sunt animale de casa. Ce daca or sa creasca asa mari? Imi place si acum sa ma joc cu purceii. Odata,am si supt la tata scroafei, ca mi-era pofta cand ii vedeam pe toti aia mici inghesuindu-se acolo. Nu mai tin minte gustul. Conta pentru mine ca scroafa m-a lasat cu ai ei purcei sa gust.

Invatasem cam toate activitatile campului. Prasit. Nu prea eram deloc priceputa cu sapa in mana, curatam buruienile din jurul porumbului si dupa aia taiam scurt si porumbul. Legatul viei. Ma pricepeam, dar de obicei avea loc toamna spre iarna si era frig afara si imi cam inghetau degetele. Cositul. Tata era responsabil cu asta. Iar noi, eu si bunica ne duceam la intors fanul, sa se usuce si pe partea cealalta, dupa care il strangeam in capite mai mici si in aceeasi zi veneam cu vaca, scutita de islaz, si strangeam fanul si plecam acasa. Pare simplu, nu? Nu era. Singurul moment pentru care mergeam la stransul fanului, nu era ca sa-I ajut pe ai mei bunici, ci doar ca sa ma plimb in varful capitei de fan din caruta. Era un fel de intrare a reginei, pe capitade fan, in sat. Un moment in care ma simtem total diferit, si un moment in care simteam ca sunt undeva unde nu oricine, si nu oricand are sansa sa fie, in varful capitei de fan. Cand nu era lume pe strada, chiar ma dezamageam. In schimb, din varful capitei mele, vedeam la oameni in curti, si eram tare bucuroasa de asta.

Casa de la tara, asa batrancioasa cum era, asa mica, si intunecata, cu peretii crapati avea in ea toate amintirile astea ale mele. Cu podul in care m-am urcat de atatea ori si in care trebuia sa stau cocosata ca sa nu ma lovesc la cap. Cu cuibul de viespi din pod, pe care le-am dat jos numai eu de vreo 5 ori. Cu geamlacul ala mic si rotund care mi se parea special numai din cauza ca avea forma aia ciudata. Cu camera de la strada, care era camera mea si in care era mai tot timpul frig, dar avea grija bunica sa imi coase o plapuma care sa-mi tina de cald. Cu vitrina aia unde isi mai tinea bijuteriile pe care le purta atat de rar, pana cand nu le-a mai purtat deloc. Cu soba aia din bucatarie si patul de langa in care dormea de obicei tata, dar pe care il trimiteam de acolo doar ca sa vad cum se joaca flacarile pe tavanul jumate inclinat, jumate drept. Cu via de afara prin care ma jucam cu apa si ma fugaream cu prietena mea. Cu visinul in care ma suiam sa culeg ciuperci si ma uita privitul pe acolo. Cu marul de langa pompa pe creanga caruia m-am dat pana aveam basici in ambele maini. Cu atelierul lui bunicu, unde intram atenta dupa el, sa vad ce unelete si scule mai foloseste. Cu creionul dupa ureche si metru din lemn in buzunarul din fata al sortului de tamplarie, cateva cuie si un ciocan care din 3 lovituri batea orice cui. Prima lovitura si cea mai usoara de fixare, a doua pentru adancime si a treia pentru unirea cuiului cu lemnul. Cuie am imvatat sa bat de la tata, mamaliga am invatat sa fac de la bunica.

Pana la urma unde vreau sa ajung? Pe rand apartamentul de la demisol (a stat unchiul meu o perioada acolo, pe urma l-au vandut) visinul in care ma suiam (s-a uscat) zarzarul de care nici nu am mai pomenit (l-au taiat, era prea batran), vaca mea Virica a murit de batranete, oile s-au risipit si ele pe la altii, porc nu mai mancam atat de mult sa crestem unul, via ocupa prea mult spatiu, nu mai avea nevoie nimeni de vin asa mult, si acum casa, a suferit un face lift, dar care mi-o lasa straina si goala de amintiri. Toate, pe rand s-au schimbat, s-au modificat si au fost inlocuite. Schimbarile, desi treptat, desi in bine, nu mai sustin imaginea mea din copilarie. Se zice ca amintirle din copilarie conteaza cel mai mult si cam toata viata esti guvernat de ceea ce faci atunci cand esti mic. Asa-I oare? De ce ne e unora mai greu sa ne acomodam cu schimbari de genul asta? De ce suntem asa de reticenti la schimbare si la nou?

One Comment leave one →
  1. keisha9 permalink
    Noiembrie 27, 2009 5:28 pm

    Draguta mea,
    schimbarile dau navala peste noi ca vrem ca nu vrem, ca deh… cu timpul nu te pui. Atunci cand nu dorim sau nu ne putem acomoda cu schimbarile, inseamna ca ne era bine ca inainte. Uneori lucrurile sunt mai simple, mai ales in copilarie, nu te doare capul prea tare, ca sa nu zic „deloc” si mai ales cand ai de-a face cu viata simpla de la tara, mai taziu toate ti-se par din ce in ce mai lipsite de farmec. Dar toti urmam un drum al nostru, uneori avem sau nu o „Meka”, dar orice schimbare trebuie sa o consideram binevenita pentru ca se numeste PROGRES. Viata ne-o desenam cum vrem si cum simtim, dar ai dreptate, uneori suntem reticenti la nou. E normal. Tuturor ne e frica de ceea ce nu cunoastem prea bine inca.
    As vrea sa adaug mai multe lucruri destepte in momentul asta, dar nu stiu sa ma asortez cu tine si imi vin numai cuvinte in alte limbi, ca blogul meu este „strainesc” si sunt murdara la gura de engleza. Tare mult imi place cum scrii si o sa incerc sa tin pasul cu tine, ca tare desteapta esti. Te pup!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: