Skip to content

Gura cui?

Mai 18, 2010

Auzisem de mult de locul asta unde am fost eu dusa drept surpriza de weekend, dar in ciuda faptului ca ausem de mult nu stiam pe nimeni care a fost acolo si nici nu dadusem prea multa importanta locatiei in sine.

Asa ca hai sa o luam incetisor, cu inceputul. Am plecat cu greu din Bucuresti din cauza ca nu prea ma vroiam dusa de gura celor de la radio care nu mai conteneau cu codurile galbene, albastre si portocalii. Drumul ocolitor, v-am spus ca era surpriza, ne-a plimbat prin drumuri de tara cu o singura banda, cu ceva gropi pe care nu prea le-am bagat in seama din cauza ca nu era aglomerat si puteam intra si pe celalat sens. Tot auzisem de ceva vreme de morile de vand, eolienele noastre care formeaza un mare camp, zice-se cel mai mare din Europa. Tin minte ca prima data cand am vazut o imensitate de moara a fost in Amsterdam, si dupa 5 minute am vazut si un balon cu aer, si nu stiam la care sa ma mai uit. De atunci fraza olandezul zburator chiar a facut click in cap la mine. Daca inseamna altceva, eu tot asa o sa o tin minte, asa ca don’t bother to explain me.

Mergeam undeva in josul tarii, undeva unde era soare si campuri de rapita si maci pe marginea drumului. Chiar asa, macii sunt incredibili! Cred ca sunt cele mai firave flori pe care le-am vazut vreodata. Au petalele aproape transaprente, de o catifea fina, sunt subtiri si ai impresia ca sunt tot timpul gata gata sa isi plece capul in fata ta. Asa si fac daca le iei din camp. Ce e incredibil la maci? Faptul ca stau in bataia vantului, ca isi ridica capul de cel mai frumos rosu pe marginea drumului, nesadindu-i nimeni, neavand nmeni grija de ei. Cred ca tocmai asta-i cel mai frumos lucru despre ei, ca sunt salbatici, fara a putea fi vreodata domesticiti. Ei raman punctul rosu dintr-un lan de verde, ei iti opresc privirea stand pe marginea drumului, in bataia vantului prafuit.

Am trecut prin mai multe sate ale caror nume mi-ar fi imposibil sa le reproduc din cauza ca nu am fost interesata sa citesc nici macar placuta de la intrare sau iesire, dar unul il tin minte in mod deosebit, pentru ca am crezut ca este o greseala de-a mea initial, ca nu stiu eu sa citesc, dupa care o greseala de scris pe placuta … orasul de floci …

De oprit din mersu cu masina ne-am oprit la Jurilovca. Un satuc la fel de mic ca si celelalte prin care trecusem. Dupa o scurta tocmeala ne-am inteles sa ne ducem cu barcuta pana intr-un loc unde urma sa avem cazarea. Barcuta, intr-adevar barcuta, dar destul de incapatoare pentru cei 5 care aveam de gand sa traversam o parte din Dunare pe inserate.

Barcuta ca barcuta, dar valurile erau problema, ca barcuta lua burta de fiecare data dupa ce se ridica pe un val si nu doar ca se zrduncina din toate lemnele ei, dar ne zdruncina si pe noi. Dupa 5 minute de arucat in sus cu mine si cu maruntaiele mele, am decis ca e mai bine sa stau in picioare, si sa las genunchii sa faca treaba de amortizoare ca tocmai le facusem revizia.

In 20 de minute, care la inceput pareau sa nu se mai termine niciodata, am ajuns la Gura Portitei, destinatia finala. Am achizitionat repede o cazare, un fel de bungalow direct pe plaja, cu intrare separata. O camera normala cu dus baie si plasma care vad ca devine un atu in toate camerele … Honestly cine dracu ajunge in vacanta si se uita la tv? Cine n-are acasa, dar asta e alta discutie…

Am plecat in recunoastere pe plaja din fata bungalowlui. Chiar in fata aveam un golf mic, pe malul caruia am gasit o gramada de scoici nedesprinse inca de jumatatea lor, dar spre fericirea mea moarte, deci fara carnita inauntru. Eram ca un copil care gasisem intai una, si dupa aia inca una si inca una, si dupa aia primele pe care le gasisem le aruncam pentru ca gaseam altele mai frumoase, si incepeam sa fiu chitibusara si ca caute defecte si sa le compar si sa caut anumite modele, dupa care cautam modele deosebite … Ce ti-e si cu omul, cu cat ii dai mai mult cu atat vrea mai mult …
Goana dupa scoici nu a durat mult, ni s-a alaturat si un caine pe care-l invatase cineva sa dea labuta lucru care ne-a fermecat. Plaja e compusa cam din doua golfulete, unul mai mare decat celalalt. Nisipul nu este cel mai fin din lume, in el mai gasesti si bucati de scoici un pic mai mari. Cat despre apa, habar n-am cat, cum de adanca e.

Cand ne-am saturat de vantul care ne brazda obrazul, am fugit repede la singurul restaurant deschis unde ne-am cam dat seama cati oameni mai sunt in gura lui portita. Mancarea nu extraordinara, dar taraneasca si suficienta. Chelnerii destul de atenti dar la mesele mai mari.

A doua zi soarele ne-a tras de maneca sa ne arate ca s-a asezat pe un cer care nu avea nici un nor. Era intr-adevar regele si stapanul cerului, nu ca de obicei nu ar fi, dar acum era singur acasa si isi facea de cap! Nu se sinchisea sa se uite la noi prin nori de puf sau sa-si trimita razele cu intermitente, nu. Era singur pe un cer atat de albastru cum numai ochii lui bunica sunt. Deci daca nu o stiti pe bunica nu aveti cum sa aflati cat de albastru era.

Dupa o plaja de cateva ore, ne-am imbarcat pe o noua si mai mare barca care promitea sa ne duca back to Jurilovca. Pentru ca totusi eram in ro si in astea doua zile am auzit vorbimdu-se langa noi in germana, spaniola, si engleza trebuia sa existe un moment in care sa ne reamintim unde suntem. Barca noastra mergea doar tractata de alta mai mica si mai puternica, dar care nu era echipata pentru transport. E ca si cum titanicul ar fi fost tractat in calatoria lui de un petrolier, sau mai bine, de un spargator de gheata.

Prea multe despre Delta nu pot spune ca nu am vazut prea mult acum, dar sentimentul pe care-l ai cand esti inconjurat de ape si canale si dintr-un lac intri pe un canal, si dintr-un canal intri intr-un lac e albsolut unic, ca si Delta noastra. E vorba de stuf, de apa, de canale care nu stii unde dau, de intrari pe care nu le vezi de pe partea cealalta, despre lipoveni, despre peste, despre dragoste de a trai intr-un loc care te solicita la maxim fizic si psihic.

Pe drumul de intoarcere, inainte sa ma apuce chinurile insolatiei despre care voi povesti in episodul urmator, ne-am oprit la eolienele din campia noastra dobrogeana. Cand am ajuns aproape de una, m-a cuprins un singur sentiment, acela de nimicnicie. Daca as fi vazut vreodata un urias, cred ca asa as fi reactionat. Nu ai cum doar sa te sperii fara sa te miri in acelasi timp. Si cum curiozitatea te tine un pic in loc, ai sta si te-ai uita cu gura cascata la cum uriasul alb isi invarte cele 3 brate calm si linistit, aproape ritmic, fara nici un efort. De la piciorul lui varful nu mai e, iar in timp ce mintea te intreaba 100 de intrebari pe secunda, incerci sa te imprietenesti cu el pentru ca totusi e un urias si tu o furnica.

As sta ore in sir sa ma uit la o eoliana din aia, numai ca vantul batea atat de tare incat aproape ca mi-am prins piciorul in portiera de la masina in timp ce trageam de ea sa se deschida.
Drumul spre casa a fost si mai ocolitor decat cel de dus, dar frumos si plin de peripetii, vaci, oi, dealuri, pietre si gropi in asfalt …

One Comment leave one →
  1. Mai 20, 2010 8:03 am

    Da, e unul din locurile din capitolul „am auzit de el” si pentru mine. Si chiar imi doresc sa ajung si eu acolo. O sa incerc sa trec peste senzatiile traversarii cu barcuta, o sa imi iau la mine increderea ca voi traversa cu o barcuta mai mare ale carei unduiri sa se simta mai putin si voi purcede intr-acolo.

    La articolele despre locuri vizitate/de vizitat ar trebui sa avem si o rubrica gen „considerati util acest review?”🙂

    Multumim lugu2lugu pentru review-urile scrise in stilul unic!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: